Aseară, pe twitter,  era gălăgie mare, Oscar, care-i actorul preferat, care-i filmul ăl mai bun, care-i cea mai bună actriţă la propriu şi la figurat, care o să se pozeze cel mai mult, care o să aibă ai mai transparentă rochie, care dă cel mai bine pe covorul roşu, ci, normal, care o să aibă cea mai originală mulţumire.

Ş-am decis că-i cazul să descernez şi eu nişte premii. A politicii din România, un Hollyood la fel de controversat ca şi cel de peste ocean.

Desfăşurăm covorul roşu, cu dungi albastre, microbiştii ştiu de ce, şi începem:

Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj pixelat: Băse şi a lui dos de palmă mângâietor

Premiul pentru cea mai bună imagine cu ciudaţi: Emil Boc, ciudatul principal în toate filmele din politică

Premiul pentru cel mai bun scenariu: “Traian Băsescu şi-ncă 5 ani la Cotroceni” – pentru că a fost un film “inflencer”, ce a acaparat peste 50% din populaţia ţării prin promisiunile deşarte, prin jocul scenic impecabil, pentru lacrimile de crocozaur a unui marinar şuviţat.

Premiul pentru cea bună coloană sonoră: “Deşteaptă-te, române!” , coloană sonoră ce acompaniază orice film turnat din 90 până azi. Şi povestea continuă. Sunt sigur.

Premiul pentru cel mai bun film străin: “FMI vine, dă, dar nu ne face mai deştepţi” – pentru acurateţea în joc a celor de la FMI, pentru implementarea spectaculoasă a întregului scenariu de sărăcire cruntă a României, şi pentru rolul jucat impecabil de Jeffrey Frank. Pentru toate celelalte există… împrumuturile.

Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar: EBA – Pentru rolul jucat aproape perfect, buzată fiind pe tot parcursul lui, din “Nu-l mai atacaţi pe tata!”

Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal: Elena Udrea – Pentru rolul de doamnă sugătoare şi săritoare din “Sunteţi singur în birou, dom’ Preşedinte?”.

Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar: Emil Boc – Pentru rolul jucat regeşte din “Să trăiţi, dom’ Preşedinte! Seriile 1,2,3,4 şi-au pierdut şi ei numărătoare.”

Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal: Traian Băsescu – Pentru rolul jucat în campania electorală şi continuat perfect şi după aceasta, reuşind să prostească parlamentarii cu ideile lui de redresare a crizei, din “V-am fraerit, românilor!”

Premiul pentru cel mai bun film: “Să trăiţi bine!” – Românii ştiu de ce.

La voi cum ar suna premierea? Că la mine sună cam ironic. D:

Bre, v-am povestit eu acum ceva vreme că eram mic şi scriitor. Adecă, scriam poveşti inspirate din desenele animate.  Parcă v-am mai povestit, dar nu mai găsesc articolul, că m-am apucat de scris şi poezii, poezii ce au ajuns cenuşă odată cu caietele pe care erau notate. De ce? De ruşinea depistării lor am aruncat caietele în sobă.  De, copchil prost ce eram.

Dar a trecut vremea copilăriei, au trecut zilele când scriam pe ascuns, acum am tupeul nemărginit să arunc toate cele ce-mi trec prin cap pe blogul ăsta, ba chiar şi pe celălalt. Adecă, plăcerea mea de mic copil s-a extins şi acum când anii mei se duc, se duc rând pe rând. Bine, nu s-au dus ei prea mulţi, dar se simte c-am crescut oleacă.

No, mă gândeam aşa, dacă tot e duminică şi lumea vrea să fie cât mai liniştită şi lejeră din toate punctele de vedere, vreau totuşi să vă creaţi o simplă stare de nostalgie în voi, şi să-mi povestiţi cum aţi ajuns voi să scrieţi pe blog. Nu în sensul că am aflat de la un prieten că are blog şi mi-am făcut şi eu, ci în sensul de scris la propriu, adică, eraţi de mici doritori de a împleti cuvinte, aveaţi de mici tragere către cuvinte sau pur şi Fary simplu v-aţi “trezit” mai târziu că parcă, parcă vă atrage scrisul?

Bre,  se făcu că am rămas eu cu colegul, ce nu e blogger, singuri. Ş-am convenit de cuviinţă că prima masă a zilei să fie specialitatea casei, sandwichul. Ieri fu asta. Am hotărât, tot de comun acord şi cu un procent covârşitor din numărul de voturi, să executăm o friptură delicioasă, cum nu a mai văzut studentul din România aşa ceva.

Şi ne-am decis să scoatem o pungă de carne din congelator şi să o punem la dezgheţat. Zis şi executat. Se apropie seara, deci, după un calcul matematic al meu, dacă mă apuc de treabă la 5, până la 7 e gata masa şi plec şi eu cu burta plină. Învârt carnea în sus şi în jos, trag de ea, o răsuscesc, şi încerc să-i dau de cap, de un cap de unde să pornesc la tăierea ei. Am tăiat-o şi eu cum am putut, în toate formele, mărimile şi grosimile. Ca să iasă ceva frumos, cu modele, mno, înţelegeţi voi tactica mea… spontană.

Colegul vine cu o pungă din aia rezistentă şi cu ceva condimente prin ea, numai bună pentru carnea noastră. Cică-i pungă magică. Ne uităm la ea, la modul de preparare, ca doi chiori, neştiind mare lucru din ce vrea  să spună “cuptorul la 170 de grade!”, adică, foc să iasă din el, credeam noi. Eu, mai sceptic din fire, zic:  ”Bre, cred că e de ajuns carnea noastră pentru punga asta, e chiar perfecţiunea în picioare.” Arunc carnea în pungă, arunc şi condimentele alea suspecte şi încep a frământa amestecul magic. Scot tava, mă uit la pungă şi… “Colegu’, tu zici că punga asta rezistă? Adică, e aşa ea dată dracului încât să reziste ea în căldura aia?” Noi, doi, dobitoci din fire când vine vorba de bucătărie, ne uitam la pungă, ne uitam la aragaz, ne uitam unu la altul, în loc să luăm măsuri certe şi să sunăm bucătarii noştrii, Cosmin şi fratele.

“Eu zic să punem staniol, folie din aia de îi face reclamă marmota de înveleşte ciocolata. Măcar să fie acolo de cumva păţeşte punga ceva!”

Colegul convins: “Nu, maestru Pavel, rezistă punga aşa.”

Bon. Fără chestii marmoteşti în tavă, să fie. Punem punga cu tot cu carne, băgăm tava în cuptor şi plecăm în treburile noastre. Normal că timpul nu a ţinut cu mine şi eu trebuia să plec fără a gusta din friptura preparată de mine 100%, excluzând punga şi prafurile alea verzi din ea. Înainte de a pleca, merem să vedem friptura noastră magică, aşa cum zice punga aia.

“Deschide gemaul, bre! Bre, geamu’, nu cuptorul! Repede, geamu’!”

Da, toată bucătăria era fum! Mult fum! De zici că au intrat 20 de fumători şi au fumat o oră întreagă pe furiş, ştiind că eu sunt adeptul  aerului curat. Dar nu, friptura noastră afumă bucătăria. De ce? Magică cum e ea, punga, nu e şi rezistentă. Rezistentă o fi ea, dar nu pe cât am crezut noi. Adecă, după o scurtă sfătuire, normal, după ce evenimentul nefast s-a produs, cică punga e magică şi rezistentă, doar că noi trebuia să reglăm oleacă cupotorul, că el se încinge mai mult de 170 de grade când e la maxim. Aşa… cuptorul cine ştie la câte sute de grade a ajuns şi punga cam s-a topit.

Adecă, m-am convins, dacă mai era cazul, că eu şi bucătăria suntem buni prieteni doar când mâncarea e deja creată, altfel… ne supărăm.

Mă duc să-mi fac nişte sandwich-uri.

Bre, ştiţi că în ţările civilizate şi ţăranul este un pic mai mult respectat de către autorităţile publice. Adică, are o sală de sport, are şi un cămin cultural, o chestie acolo curată şi îngrijită unde îşi poate bea relaxat cafeaua, sucul sau berea, după preferinţe, normal, are şi o creşă pentru copii, că poate părinţii pot lucra şi nu ar avea cu cine lăsa pruncul. Are multe ţăranul de prin alte părţi.

Ţăranul de pe la noi… mai nimic. Şi totuşi, pe interes sau nu, pentru a mai smulge nişte bani din visteria statului sau de bună credinţă, politicienii de pe la noi s-au decis mai demult să construiască nişte săli de sport şi pentru copiii de pe la ţară. Iar, de când cu scurtarea concediului maternal, s-a pus pe foaie şi construcţia unor creşe şi la ţară. Că de, proşti sau nu, ţărani sau nu, sunt cetăţeni ai ţării şi tre respectaţi.

Numai că nu toţi gândesc aşa. Un anume respectiv zicea cam aşa: “De ce să le facă ţăranilor săli de sport? Ce, vin ei de la mulsul oilor şi merg la sală? Nu puteau mai bine să le tragă câteva linii albe pe o tarla şi îi puneau să fugă cât vor?”  Deci, eşti copil de ţăran, nu ai nevoie de sală de sport. Eşti ţăran şi ninge, bate vântul sau plouă de te udă până sub piele, nu se consideră un impediment, ai o tarla cu linii albe, fujiţi draji copchii de la ţară, că n-o să păţiţi nimic, sănătate curată e să alergi în aer liber. Da’ di ci să nu fugă copilul de la oraș prin ploaie?

“Sau creşe! De ce să le facă lor creşe? Oare copii de la ţară nu au bunici, nu pot oare bunicii să stea cu copii? În plus, oare muncesc ambii părinţi? Cel mai sigur nu, deci, nu-şi au rost creşele la ţară!” Dar oare orăşenii nu au bunici, oare bunicii orăşenilor au animale, au câmpuri întregi de prăşit? Nu domne, bunicul de oraş se plimbă toată ziua cu autobuzele, stă toată ziua la uşa de intrare în bloc, stă toată ziua în parc şi joacă şah sau table, cu sticla de vin lângă el. Bunicul de la oraş aleargă după oferte prin magazine, de parcă asta-i menirea lor.  În plus, bunicul de oraş stă la coadă la Adevărul de seară. Nu, nu pentru a se cultiva, ci doar pentru că e gratis. Dar vezi tu, tot bunicul de la ţară e mai liber şi poate sta cu nepotul de nu-s părinţii acasă.

Deci, cum rămâne, lăsăm ţăranii în mocirla lor şi le facem doar orăşenilor viaţa cât mai confortabilă?

Bre, ştiţi că eu mi-s fanul iernii. Ador iremediabil imaculatul albului după o ninsoare proaspătă de peste noapte, zăpadă ce încă nu fu călcată de lăbile picoarelor noastre. Covorul “persan” de la mama întins pe zeci de hectare numai bun să te doară ochii, dar perfect pentru mine să mă bucur de el, de covorul alb de omăt.

Şi n-am multe de comentat nici la adresa frigului. Eu îl suport cu stoicism, chiar dacă de cele mai multe ori când sunt însoţit pe stradă aud văicăreli cu “duamni şi firg îi!”. Îi că de aia e iarnă. Iar frigul e consistent. E din ăla cu mulţi purici puşi la hibernat. E cu multe cozi de urşi digerate. Este şi-i frumos aşe, că de nu, o să ajungem să ne plângem numa’ de călduri, că şi de călduri se plânge lumea asta atot-nemulţumită . Nici de vremea din ţara asta. Tot Boc e de vină?

Zăpadă am, frig am, ce mai, ar trebui să fiu în culmea fericirii. Dar… Mă duc spre centrală, mă uit la ea cum stă săraca închisă. O privesc şi mai atent şi simt un fior în spate. Mda, e frig în apartament şi se cam cere necesitatea apariţiei unor grade în plus. Apăs cu deznădejde butonul de pornire a instalaţiei de încălzire artificială. De ce? La ce-mi fuge gândul când porneşte centrala? La factură. Vai di capurile noastre de studenţi săraci, de nu-i cu durere de cap ori de câte ori te apuci să calculezi banii de la mama şi depistezi că… parcă iar dă cu rest mai mic. Restul fiind banii de cheltuit, rest ce e undeva spre 0, 0001% din sumă. Adică, nema studente, nema pentru momentele de fericire a folosirii Mastercardului. Card ce am şi uitat că-l am.

Factura ca factura, frigul ca frigul, dar de ce tre să te mai sune şi prorpietarea că vrea banul exact când îţi iei prima înghiţitură de cafea? Ca să-ţi stea în gât şi să-ţi pară mai amară ca viaţa. Da’ nu vine ea vara.

Bre, eu te ştiu, tu mă ştii, tu mă citeşti, eu te citesc, tu mă şi comentezi, eu şi te comentez. Deci, cam ştim ce face fiecare în a lui colţ blogosferic rotunjor, aşa cum e el prin definiţie. Ştim fiecare cam ce este un blog, cam ce tre să facem pentru a ieşi un pic din anonimat, să scăpăm de pe insula aia pustie a blogosferei, şi să navigăm încetul cu încetul spre un orăşel din astă blogosferic. La metropolă ne punem pofta-n cui. Cel puţin eu.

Şi totuşi, noi cu noi, dar cu ceilalţi cum rămâne? Adecă, no, nu te văd toată ziua părinţii, gajica sau gajelul, te mai lauzi pe la colegi că eşti activ  pe net butonând de zor?  Apăi ce eşti întrebat?

Ce tot  faci tu acolo?

Asta-i prima întrebare. Ce să le răspunzi? Păi, blog, frate, sunt un jurnalist fără diplomă şi mă dau în talente pe bloguri. Scriu articole cum o fac ăia din ziare. Ce mai în sus şi în jos, mi-s bazat, critic pe toţi şi toate, ca mai tot omul ce ştie să tasteze. Mai cu cap, ce-i drept. Adică na, eu cred că scriu ceva pe aici cu o ţâră din cap funcţională, dacă alţii au altă părere…

Şi vine a doua întrebare: Şi, îţi iese ceva? Cred că întrebarea asta-i standard. Trecută în toate sistemele de statistică blogosferică ca fiind cea mai frecventă întrebare primită de un blogger. Pe bune de nu-i aşa. Iar răspunsul meu: nu. Sau mă rog, cu mici excepţii în ultima perioadă, când mai cade câte ceva din cerul de deasupra blogosferei. Dar aşa, modic, cât să mă simt şi eu A-list pentru un articol, ca unitate de măsură.

Scoţând ochii din orbită, minunat că pierd atâta timp pe net scriind nişte chestii pentru care nu-s răsplătit material, omul ce nu-i în temă cu acest stil de viaţă, pune şi a treia întrebare: Dacă nu iese mai nimic, de ce mai pierzi timpul? De ce mai scrii? Păi, că mi drag. bre, pen’că-mi place să mă joc cu literele, să aşez cuvintele, că vreau să-mi dezvolt abilităţile mele de ziarist online în devenire (mda), că am pus suflet de la început şi mi greu să mă las, chit că nici vizitatori nu am, nici banii nu vin la mine. Dar no, în viaţă tre să mai faci şi ceva de plăcere.

Se lămureşte sau nu omul, apăi, rămâne de văzut. Clar e că e greu să-i convingi pe toţi că nu doar scrii pe blog, ci că mai ieşi la o bere, două trei de socializare, la un fotbal să mai dezmorţeşti oasele stătute, să cunoşti lume faină, cu multe idei în comun şi, deci, ai ce vorbi. Dar într-adevăr, banul vorbeşte. Sau.. te muţeşte.

Tu, bloggere, ce întrebări mai primeşte despre activitatea ta?

Vine copilul de la şcoală, aruncă ghiozdanul de 5 kile în clasa întâi, îşi dă căciula jos din cap grăbit şi-şi deschide minunăţia modernă, calculatorul. Şi hop pe net, hop pe jocurile cu bătăi, karate, lupte, “împuşcă-l pe Boc”, “sparge-i capul lui Băse” şi alte cele minunăţii de jocuri. Lasă netul şi trece la jocurile de pe calculator, belea de copchil, la cei 8 ani ai lui a dorit joc serios de lupte şi are. Şi dă-i, şi iar dă-i şi iar luptă până îţi împuşti adversarul decisiv. Şi aşa se ajunge ca acel copchil să iasă de la calculator cu o poftă substanţială de violenţă în el. Lucru observat la Ghiaurul meu.

Jocurile influenţează, asta-i clar. Desenele animate influenţează şi ele substanţial, lucru observat din nou la Ghiaur, care are în cap lupte numai cum vede în Ben 10 şi alte minunăţii ce observă pe la televizorul cu  5 canale de desene animate pentru copii, unde violenţa, fie ea şi desenată, tot violenţă înseamnă. Lupte cu ceasuri-armă, cu supraputeri, cu  ultra-arme, şi credeţi-mă, copchilul dă serios când tu chiar vrei să te lupţi în joacă. Astfel, ajung la concluzia că desenele chiar influenţează comportamentul copilului.

Desene, jocuri, două lucruri ce influenţează comportamentul copilului pentru că juniorul chiar e interesat de ce observă, de ce fac eroii lui preferaţi. Dar religia? Religia influenţează copilul? Este oare religia un instrument de manipulare a copilului, a comportamentului şi a minţii lui? Păi, să mă dau exemplu pe mine. Mic fiind, de mama şi tata trebuia să ascult. Ascultam oarecum. Şi anume, cum venea seara, cum venea ora de mers la biserică, cum trebuia să las joaca de AFARĂ  cu ceilalţi copii şi să merg de mână cu mama la biserică. Zi de zi. Crescând, drumul meu la biserică se rărea, dar tot nu scăpam de spovada şi împărtăşania lunară. Asta până am ajuns la liceu, când vedeam biserica doar duminica şi în sărbătorile alea trecute cu roşu. La şcoală religie, din clasa întâi, până am terminat liceul. Acum? Acum sunt un credincios? Nu! Nici pe departe. Absolut de loc.

La ce concluzie ajung? Religia nu te influenţează, nu pe mulţi şi nu foarte mult. De ce? Păi, când mama te obligă să faci ceva, tu vrei contrariu. Când ai posibilitatea să joci ce-ţi place, îţi creşte inima în tine şi ajungi să te înfingi cu mintea în evenimentele din desene sau jocuri. Pe când, religia e o obligaţie de care vrei să scapi şi nici de cum nu te manipulează. Pe mine cel puţin nu a reuşit să mă facă un sfânt, iar dacă ne uităm în jur, numai de tineri credincioşi nu avem parte.

Astfel, dacă religia ajunge să nu manipuleze aşa cum vor unii să se creadă, de ce se face atâta vâlvă pentru orele de religie din şcoală care şi aşa sunt doar pentru a-ţi creşte media?

Bre, nene. De multe ori aţi auzit că fotbaliştii sunt proşti, de multe ori aţi auzit că fotbaliştii au bani, de şi mai multe ori aţi auzit că fotbaliştii au în preajma lor toate piţipoancele doritoare de a deveni “vedete” peste noapte. Piţi la fel de lipsite de creier ca şi fotbalistul de lângă ea.

Numai că unele nu sunt atât de proaste pe cât ar lăsa să se înţeleagă. No bine, au şi plan de atac, îi prostesc definitv pe fotbalişti, îi duc în faţa popei şi-i fac să zică “DA” cu toată gură. Şi din momentul ăla inima piţipoancei îi creşte, nu pentru că e măritată, ci pentru că s-a îmbogăţit. Deci, îţi iei fotbalist prost şi-l jonglezi pe degete, îl duci de nas, îţi iei mama de partea ta şi-l faci să treacă toată, dar absolut toată averea pe  numele… soacrei. Da, pe numele soacrei. Deci, atât de prost e Claudiu Răducanu, prost de bubuie şi blocnotesul care e el, blocnotes. Şi bineînţeles, averea trecută pe numele soacrei, soţia bogată, scoacră bogată, ce nevoie mai au de un Claudiu bun de dus cobai pentru testări de medicamente? Nici o nevoie. A divorţat de el şi fostul golgeter stelist a rămas cu… nimic. Absolut nimic, încât acum e nevoit să lucreze ca şi curier în Spania.

Acum las la o parte cazul singular şi mă gândesc aşa, unde-ţi poţi ţine nene mintea, capul, partea aia de creier ce se ocupă cu gândirea de ai fi în stare să-ţi înstrăinezi întreaga avere fără a fi sigur că o primeşti înapoi? Cum, cel de sus, nu ţi-ar da pic de minte încât să nu pui la bănuială ideea soacrei de a avea ea drept pe averea ta? Măi nenică, deci, cum să fii aşa tembel încât să fugi 30 de ani pe un teren de fotbal, pe un şantier, cu moaca în calculator, ca mai apoi tu să treci pe altcineva toată agoniseala? Doamne, cum? Aş înţelege, eşti parlamentar, da, îţi înstrăinezi averea să nu afle şi prostul din faţa televizorului cât de bine o duci tu, dar în situaţii de astea de ce dai banul din mâna ta cu bună ştiinţă, fără să treci în contract că banii tre restituiţi obligatoriu, forţat şi fără ciripeli adăugate fără rost?

Mă lămuriţi voi, că eu încă mă întreb, cum e posibil aşa ceva? Eu am rămas nu şocat, dar extra-uimit de câtă prostie încape în unii oameni.

Ştire oferită de Daninho.

Bre, fără voia voastră, dar cu nemărginita mea nesimţire, îmi permit azi să las pentru alţii subiectele serioase ce mă caracterizau tocmai pe mine, neseriosul blogosferei şi mă apuc să mă mai joc oleacă pe aici cu o leapşă. Ce tre să fac? Păi, Zina cu Andera (a cărei blog nu-i mere, ca să-i pun link) vor să afle de la mine 10 lucruri ce-mi plac. Cred că şi voi vreţi să aflaţi, curioşilor

No, încep să încerc să ajung la 10 plăceri ale mele. Sper să şi ajung.

1. Îmi place, place, place, ador, ador să beu dimineaţa cafeaua fierbinte  în cana mea cu stema Stelei.

2. Îmi place, place şi iar place fotbalul. Să-l privesc, să-l joc, și, după, cred eu, bine știți, să-l scriu.

3. Îmi place, dar chiar îmi place bloggingul, îmi place twitterul, îmi place să-mi pun ideile undeva doar ca ele să fie auzite, știute, cetite. Dacă și interesează pe cineva… “rămâne de văzut”.

4. Îmi place FIFA 08, îmi place şi, culmea, FIFA 11, vinovatul fiind Cosmin, cel ce se ocupă cu ispitele când vine vorba de jocuri.

5. Bre, să ştiţi că-mi place, chiar îmi place să citesc. Doar că plăcerea asta-i pe toane. Nu ştiu ce stare tre să am, dar tre să am una ca să mă apuc serios de cetit. Dacă acum mă chinui să citesc Noaptea de sânziene, astă-vară am cetit Winnetou în 3 zile al treilea volum şi-mi părea rău că-i gata şi îi ultimul volum.

6. Îmi plac şi filmele, deci chiar îmi plac, dar, la fel ca şi la cărţi, tre să am o stare, nu ştiu care-i aia, că să stau să le urmăresc. Exemplu: în vacanţa de iarnă au fost zile în care am urmărit şi 4 filme, starea fu proastă, recunosc.

7. Îmi place şi muzica, românească, străină, rockul uşor, dance-ul bun, Voltaj, Iris, aia dată pe twitter, aia văzută la statusuri, aia folk. Muzică să fie şi să-mi sune mie “cool” în urechi că o să-mi placă, placă, placă.

8. Îmi place să stau cu o bere, cafea în faţă şi cu oameni la o masă, să stăm să discutăm ore întregi şi să nu epuizăm subiectele. Da’, dacă mi-s în forme din alea senzaţionale găsesc chestii de discutat de nici nu-ţi vine să crezi. Fotbalul pe primul loc.

9. Îmi plac… şniţelele făcute de mama, clătitele de o soră, carnea în smântână făcută de geamăn, îmi plac şi “sendvişurile” făcute de mine : ))

10. Îmi place, tre să o recunosc din nou, de Shakira, de îşi îndoaie ea oasele, de cum cântă, de părul ei, de zâmbetul ei. UAU! : )) . Pentru asta-l urăsc pe Pique. Afară de la Barcelona, trădătorule!!! Îl vrei la Steaua?

Dacă-mi mai plăcea ceva… probabil da, dar respect regula celor 10 plăceri.  Aş vreau să cetesc în mod special de la Daniela şi Addicted (mai pe lung ) cele 10 plăceri.

Voi ce plăceri aveţi?

Ştiţi noua găselniţă a politicienilor români. Dacă nu o  ştiţi o prezint eu în cele ce urmează a fi tastate, mă rog, cetite de voi, că eu mi-s la butoane momentan. Ei bine, s-au gândit că TVR-ul e un sac spart şi că prin el se scurg ceva bănişori din bugetul statului. Perfect de acord! E o cheltuială  consistentă, dar ce poate fi amortizată dacă dacă se ştia a face profit dintr-o televiziune. Dar nu, nimeni nu s-a gândit la o strategie, la un plan de bătaie major al TVR-ului, nici un politician nu a venit cu o idee de restructurare de plan ca televiziunea naţională să devină o afacere profitabilă, politicianul a venit cu ideea cea mai simplă, le tăiem susţinerea bugetară şi îi lăsăm să se descurce. Tipic politicienesc. Tipic românesc.

Şi acum TVR-ul ce face? De unde se susţine? Păi, să gândim lejer problema. La TVR poţi vedea emisiuni ce te relaxează în adevăratul sens al cuvântului (Garantat 100%), la TVR nu vedeai tabloidizarea ce a fost introdusă excesiv la televiziunile comerciale, la TVR  mai vezi emisiuni în care marii artişti ai ţări sunt invitaţi constant (Unora le place…), la TVR mai vezi momente memorabile din istoria României, fie din lumea sportului, fie din lumea scenelor (Videoterapia, Replay), la TVR mai vedeai emisiui în care tinerii discutau cu cap probleme cu esenţă, nu urlete şi ţipete cu mama şi tata, cu sora şi concubinul mamei vitregi (Liber pe contrasens). La TVR mai poţi vedea… citeşte aici.

Ce se va întâmpla cu TVR-ul? Păi, ce? Probabil va fi privatizată, altfel nu înţeleg cum mai poate fi televiziune de stat fără buget asigurat de către stat, se va întâmpla că  TVR va lăsa emisiunile de bun gust şi se va îndrepta şi ea către “Nore pentru mama” şi “Trădaţi în dragoste”, că doar asta aduc bani, lucru criticat şi de mulţi cetăţeni ai acestei ţări, dar ştiaţi că TVR-ul nu întrerupe film, emisiune, transmisiune sportivă pentru a da publicitate, şi inevitabil, pentru a scoate bani? Adică, mai avea pic de bun-simţ, pentru noi, cei ticăloşiţi de plata taxei. Dar bine că e PROTV pe profit cu publicitate din 5 în 5 minute pe parcursul filmului.

Şi totuşi, cu TVR cum rămâne? Rămâne să vedem buci, certuri şi omoruri în emisiuni de prost gust. Asta doriţi?

Dar la radioul de stat ce emisiuni aşa bune au de taxa pentru ei fu păstrată? Aud?