După cum aţi observat, acilişea pe blog e o chestie ce se cam permanetizează. Nu pun la calcul articolele imense,  astea sau mai rărit, sau măcar aşa-mi place mie să cred, nu ştiu alţii cum le văd. Altă chestie mai permanentă  şi decât celebrul bre pi acest blog este imaginea din fiecare articol. Acea poză, plasată în colţul din dreapta sus al articolului de cele mai multe ori, cu o pondere ucigătoare de 99 de procente. N-am idee de ce, dar parcă-i incomod să văd o imagine stând ea în partea stângă, sau, şi mai ciudat mi se pare atunci când un blogger pune o poză pe la mijlocul articolului.

O impresie, la prima vedere e că-ţi taie din ritmul citirii articolului, obişnuinţa de a merge cu rândul până în capătul lui ester oprită de o imagine prost plasată. Dar şi eu mai încalc aceste reguli pe sutsigol.com pentru că, fie pun două imagini, fie pun una mare, dar sugestivă cu o victorie, cu vreun sportiv în culmea fericirii şi astfel evidenţiez şi mai mult ideea articolului.

Una peste alta, în stânga sau în dreapta, jos sau sus, pe la centru, pentru mine contează ca un articol să aibe o poză. Imaginea respectivă atrage atenţia, pentru că ochiul e fentat de culori, de formele din imagine şi abia arunci un ochi pe titlu ca să te lămureşti în mare despre ideea articolului. Eu unul nu prea aş putea vedea vreun articol fără să aibă o imagine sugestivă despre ideea principală a articolului, din acest motic uneori pierd mai mult timp căutând o imagine decât o fac scriind articolul în sine.

Ca să trag o concluzie, ca un părerist specialist ce sunt, cred că imaginea din articol e importantă pentru articolul tău, e un fel de “prima impresie contează”, şi de ce să nu fie una bună?

No, hai zi tu acum că nu am dreptate.

Nu mă arunc eu în vizionarea multor filme, ci doar am perioade în care urmăresc şi două-trei filme pe zi. Am mai zis-o, când nu am chef de nimic, atunci urmăresc filme. Sesiunea e una din acele perioade, nu? Şi dacă tot a venit perioada de urmărit filme, Lexis mă pune să-mi rod creierul şi să ofer 5 premii onorifice unor filme de Oscar. Oscar după a mea bibilică.

Cam aşa ar fi topul meu:

1. Trilogia “Stăpânul inelelor“. Habar nu am dacă se oferă Oscaruri pe film în parte, sau pe toate 3 sau deloc, e clar că eu aş oferi câte un Oscar pentru fiecare film din trilogie şi un Oscar cumulat pentru toate cele 3 filme ce compun “Stăpânul inelelor”.

2. “Salvaţi soldatul Ryan” e un film absolut fenomenal! O poveste superbă cu o acţiune extrem de bine regizată, cu actori ce-şi joacă foarte bine rolurile. Un film de război cu o poveste de viaţă ce te face să te gândeşti: oare merită să lupţi pentru ţară şi nebuniile conducătorilor? De nu aţi urmărit “Salvaţi soldatul Ryan”, vi-l recomand cu cel mai mare drag. Ca blogger ce sunt.

3. “Singur acasă 1, 2 şi 3″, 4 deja e un film plictisitor în care buzele se ondulează a zâmbet rareori, iar un râs straşnic nu se zăreşte de mai mult de două-trei ori. Însă, pentru primele 3 filme din serie aş oferi Oscarul fără nici o tragere de inimă. Probabil mă credeţi un ciudat, dar în fiecare an de Crăciun Pavel se uită pe PRO TV la “Singur acasă” sau “Home alone”, cum îi place românului să zică.

4. “Avatar”. Nu pentru poveste, pentru acţiune mai puţin, nu pentru că m-ar fi impresionat la prima vizionare, ci pentru că în momentul în care l-am văzut în format 3D am zis “UAU!”. E clar că “Avatar” a schimbat filmul modern, e clar că e un vârf de lance pentru întreaga viitoare istorie a filmului, nu numai de la Hollywood ci a filmului de pretutindeni.

5. “PS: I love you!”. Probabil spre aproape sigur e singurul film dramă şi cu influenţe puternice şi de dragoste, ce m-a impresionat enorm. Nu mult, nu foarte mult, nu extrem de mult, ci enorm. Un film cu o idee excepţională ce te lasă pur şi simplu pe gânduri, ce lasă urmări şi după multă vreme de la vizionarea lui. Nu povestesc nimic mai mult din el, vă las doar să-l urmăriţi, deşi ştiu că mulţi au făcut-o deja.

Gata! Gala premiilor Oscar Pavel Arcana s-a încheiat. Cris-Mary, nu oferi şi tu nişte statuiete virtuale unor filme? Ştiu că erai specialistă în vizionarea de filme.

Fu ieri cu nişte treburi. Răguşit mai mult decât îmi puteam imaginam că aş mai putea fi vreodată după un meci al Stelei. Dar se pare că Pavel încă mai ştie să urle ca un disperat. Dar ajung şi la partea cu pricina răguşitului, momentan nu-i cazul. Deci, m-am dus ca să mă întorc, că aşa-i frumos. Ş-am cunoscut neşte oameni noi la faţă, vechi după ani. Bre, şi ei erau în formă. Poante, chestii, eu somnoros, nedormit şi răguşit că abia reuşeam să dechid buzele nu să şi vorbesc. Dar lor le-am lăsat impresia unui timid, deşi eu nu voia decât să-mi rezolv treaba şi să o tir acas să-mi dreg glasul cu o cană de cafea. Cană cu însemnele Stelei, absolut normal şi corect într-o lume a fotbalului unde căţeii se calcă singuri pe coadă.

Numai că  timiditatea mea, părere cu care a rămas jupânul deşi io am încercat să-i schiţez că mi-s răguşit, şi-n plus, eu când văd pentru prima dată un sau doi sau o grămadă, mi-s mai tăcut de felul meu până-mi dau drumul la vorbă. Numai că, încep din nou fraza, pe anterioara am pierdut-o, băietul timid ce fu ieri cu o seară în urmă a fost o “primată” din aia din preistorie ce a poposit în lumea modernă. Asta romglezită, că-i mişto. Nu că m-aş fi declarat eu a fi o  primată, ci un arheolog făcu descoperirea senzaţională. Că aşa mi-s eu când joacă Steaua, o primată scăpată de sub control, da’ şi când mă liniştesc golurile din poarta Stelei.

Una peste alta, în mare şi în lateralul lăţimii luate câte înălţimi doriţi, eu mi-s văzut în general flăcăul ăla care e la locul lui, cuminte ca un popă abia născut, că după prinde gustul banilor şi se roagă toată ziua pe banii, dar care vorbeşte enorm de mult, peste extrema admisă unori, aşa că departe de unii gândul că eu aş fi un timid.

În concluzie, ca o întrebare, cum Pavel pân’ la urmă? Eu unu m-am pierdut.

Eram acum ceva ani pe la un coleg de liceu acasă. Sau la prietena lui? Scurtă memorie am, nici creierul nu mă prea ajută. În fine, eram prin zonă şi la un calculator era instalat fratele prietenei colegului. Mai degrabă eram la prietena colegului, da’ nu bag mâna în foc. Io cum eram copt cu internetul, repede mi-am activat glanda ce se ocupă de sentimentul curiozităţii la oameni şi mă poziţionez lângă om şi calculatorul lui.

Nu umbla pe cancan, pe libertatea sau alte siteuri din astea deochiate şi de prost gust. Nu căuta ce jucător mai vroia Steaua sau în ce luptă absurdă a mai intrat Mititelu, ci juca poker. În prima fază am crezut că-i vreun joc gen solitaire, numa’ că nu-i solitaire ci e poker. Joci jocul, pierzi, câştigi şi o iei de la capăt. Dar nu. Omul activa înverşunat pe internet. Nu zici că în nebunia lui a încercat să mă includă şi pe mine în clubul celor ce dau “all in” în speranţa marii victorii?

Io, ca om cu bun-simţ şi cu grija banului, am refuzat în primă fază să mă joc din considerente cât se poate de rezistente în faţa presiunii omului: “Vrei să-ţi pierd banii?” Dar m-am lăsat convins cât se poate de uşor: “Momentan joc poker gratis!” Şi-n acel moment am luat “şoarecele” în mână şi-am început să învârt cărţile, să plusez sau să mă arunc din prima pentru că mi se părea a fi atât de slabe încât şansele mele de câştig ar fi infime.  După plecarea din casa colegului, sau a prietenei ei, căci mintea nu m-a ajutat încă să mă conving unde am fost în vizită, am mai continuat şi acasă cu jucatul de poker pe net. Intram în turnee, câştigam şi mese, dar până colo sus nu ajungeam niciodată aşa că m-am lăsat baltă. Nu ştiu dacă am făcut alegerea cea mai bună.

Acum am înţeles că, deşi joci gratis, siteul în care activezi te poate recompensa pentru turneul câştigat cu ceva bănişori sau cu înscrieri automate la turnee în care premiile sunt consistente. Motive numa’ bune de a-ţi face din pasiunea pentru poker un mod de a pune ban pe card. Că doar aşa cred că-ţi vin banii.

Am oameni pe aici ce au încercat pokerul pe net? Au ieşit ceva bani?

Cum  #HaiLaFotbal nu am mai organizat, dar o să fie sigur până la vacanţă, Viorel ne trimite din nou la luptă. Ştiţi sau poate nu ştiţi, dar anul trecut bloggerii ieşeni au fost în război paşnic pentru câteva ore şi s-au mitraliat cu bile ce nu dor, dar după care rămân urme. Să se ştie că a “murit” bloggerul. Anul trecut mi-a plăcut de teribil, astfel că nici anul acesta nu pot sta departe de lupta blogheristică şi merg să-mi impun din nou stilul violent de băiat bun împuşcând contra-candidaţii mei la supremaţia în topul unicilor.

Astfel că, duminică, prin sprijinul celor de la Iaşi Paintball mergem din nou să ne luptăm frăţeşte în pădurea din Bucium, luptă ce mă va relaxa perfect pentru cel mai greu examen din sesiune, care, mama dracului de examen, e şi primul, cel la contabilitate.

Dar până să ajungem în lupta blogheristică, mergem pe frontul de luptă a fotbalului românesc. La cârma acestei crâncene bătălii stă Somnu care ne cheamă mâine seară la vizionarea finalei Cupei României dintre Steaua şi Dinamo în Sport Pub din Tudor, acolo unde, dragii bloggeri ieşeni mă vor vedea pentru prima dată cum mă manifest eu la un meci al Stelei. Sper ca gorilele din local să nu mă evacueze, că la câtă minte au majoritatea…

Modificare importantă: Dacă e vorba coborâtului din peluza internautică în cea din viaţa reală, sâmbătă ne întâlnim la cea de-a cincea ediţie a Online Career Day, la care voi fi prezent.

Aşa că, în ultima săptămână înaintea sesiunii, bloggerii ieşeni se ţin de beute şi lupte. Vei fi şi tu printre cei prezenţi?

Varianta oficială suna altfel, dar în contextul de față nu se preta tocmai corect, așa că titlul e perfect, chit că are acolo niște influențe literare luate de pe la alții. Cei ce consideră că drepturile de autor au fost încălcate, să mă contacteze la numărul afișat pe ecran: 666apocalipsanumaivine. Interior de lux.

Lăsând introducerea în urmă, căci tre și o introducere căci așa-i stă bine unei compuneri, căci așa ne-a învățat la școala, căci pe mine cel puțin așa m-a învăţat, căci e gata cu acest căci că vi se plimbă limba-n gură când îl veţi citi, trec şi la conţinutul propriu-zis al acestui articol, articol ce nu se vrea amuzant, nu se vrea nimic important, ci se vrea o constatare dureroasă a unui blogger înrăit.

După cum observaţi, duminică şi ieri nu apăru nimic pe blog. Duminică din două motive simple, unu ar fi acela că nu am stat deloc la un instrument cu internet pe el, sau mă rog, maxim 10 minute, şi în al doilea rând ar fi tot un motiv, acela că mi-am propus să nu încurc lucrurile, onlineul cu viaţa reală. Bună bere am mai beut la un grătar în pădurea verde.

Ieri nu, duminică nu. Numai că ieri am dorit. M-am zbătut în vâltoarea minţii căutând o idee ce se putea preta pe un articol numai bun de publicat. A venit prima, am lăsat-o. A venit şi a doua idee, ba chiar pentru ea am decis şi să deschid şi pagina de articol nou. Până să ajung să tastez prima literă din articol, ideea deja mi se păru ca fiind nefondată şi că nu deţinea meritele de a apărea ca scriere pe blog. Am avut-o şi pe a treia. Era o simplă poză, una la care probabil aş fi primit multe comentarii şi aţi fi râs binişor, dar mi-am zis că am depăşit perioada de blogger jucăuş cu al lui blog.

Şi uite aşa s-a ajuns ca două zile să nu apară nimic pe aici. Io zic că acele idei mi s-au părut pe moment sau poate pentru totdeauna, ca nişte idei de umplutură. Sau neinspirate.  Sau să fie rezultatul impunerii personale de a nu mai scrie articole ce par să nu aibă substanţă? Adecă, m-am profesionalizat, cum se zice prin blogosferă?

România deţine o zonă muntoasă ne alterată de oameni, dar prezentată de Bear Grylls în emsiunea lui. M-am gândit în clipa următoare că sigur cineva din România va avea un “gând bun” şi va face tot posibilul ca acea zonă să arate ca după sfârştirul lumii. N-am detalii dacă s-a întâmplat sau nu, dar sigur cineva îşi va băga ghiara cea otrăvită a omului cu cetăţenie română.

Avem ultimi cai sălbatici din lume şi noi ce facem cu ei? A nu! Nu obiective turistice, nu monumente de admirat a naturii pure, nu animale protejate de lege, nu le oferim atenţia cuvenită. Nicidecum! Îi luăm şi îi omorâm. Îi schingiuim, îi maltratăm, le rupem picioarele şi apoi le urcăm în camioane să ajungă la destinaţie. Materie primă pentru salam. Nici măcar pentru salam românesc, ci pentru italieni. Dacă zona muntoasă a scăpat, până în acest moment de gândurile murdare a românilor, caii au un sfârşit dureros. Chinezii crează centre speciale pentru a creşte numărul de urşi panda şi a-i trimite ăn mediul lor natural, mulţi alţii le-au urmat exemplu cu fel şi fel de specii de animale, noi le punem cuţitul la gât şi porţie la micul dejun. Adă Doamne sfârşitul peste ăştia!

Mai înainte am observat nişte muncitori de prin sat ce asfaltau. Nivelau cu cupa de la excavator. No, alţii înventează sfârşituri apocaliptice, noi ni-l construim uşor de sigur. Care-s mai buni prevestitori? Românii sau sectanţii cu imaginaţie bogată?

No, vrea Andera să știe cum ajunge lumea la mine pe blog venind de pe google. Lucrul acesta l-am mai făcut aici, articol sau articole cu astfel de căutări am ami scris, dar cum google e o mare nesecată, zic să aduc un pic de zâmbet ca la început de sfârşit de lume. Ar fi şi păcat să nu fim judecaţi de Ăl mai mare dintr cei mari supăraţi. Să înceapă nebunia.

pavel arcana – recunosc, sunt o vedetă a onlineului.

vreau să aud un stadion – să nu mergi pe Dinamo, acolo-i ca-n pustietate.

bre – bravo bre, ai ştiu ce să cauţi.

ce ma motiveaza sa lucrez in administratia publica – nu ştiu, n-am habar, pe mine nu mă motivează nimic. Nici măcar pachetul de cafea ca probabilă şpagă.

concurs carti pavel – muahaha! Concursul meu a ajuns celebru. Ştiam eu

cu crengile la pământ – şi cu frunzele-n aer.

regret facultatea – bre, să ştii că eu nu, ci doar specializarea aleasă.

youtube imi place imi place place place place – nebunule, nu-mi zi că te-ai îndrăgostit de iutub. Ceva cu jurăminte, urmează?

a fi eram sauieram – cum zici tu aşa-i şi cum zice “Careeste”.

a pune masa cu toata lumea – adică, fiecare să vină cu tacâmurile de acasă?

administratie publica este grea facultatea – este grea pe dracu’!

aiped - …racu’ în fund!

am câştigat la loto ce fac? – îţi iei o muiere ce să-ţi cheltuie toţi banii. Lămurit?

am facut feaa sunt locuri de munca? – sunt! La colţul străzii făcând pe ologoul.

atata valva cu nunga regala – asta ziceam şi io, da’ nu m-o crezut nimeni.

bere bre by stefan – nu-s singurul căruia i s-a urcat bre-ul la cap.

cat tine efectul unei tigari cu etnobotanice – până dai colţul.

ce facultate tre sa faci sa ajungi inginer resurse umane – Facultatea Dă-mi Doamne Minte.

cupa timisoreana 2011 plimba mingea – am plimbat-o ))

daca in timpul unui zbor de avion se sparge un geam e pericol – stai liniştit, coafura rezistă garantat.

gheorghe stefan a mers cu mingea la picior – pinalti! A fost pinalti!

mi-a dat barba – Felicitări! Ai devenit bărbat!

nu, dar de ce? – Chiar, de ce?

oameni cu draci in ei – : ))))) Câţi n-au.

par  facut cu presa la baieti – cât ulei a ieşit?

scrierea mesajelor cu mana pe smartphone – una? Da’ cealaltă? Fu amputată?

Gata că eu m-am luat cu râsul pe aci şi mi se păru mult haioase. Pe la voi cum ajunge lumea pe blog? Hidoşenii din astea doresc să cetesc.

Acum ceva timp deţineam în mână o doză de suc. A se menţiona că era plină. La un moment dat doza din aluminiu frumos colorată nu mai conţinea lichidul. Era în al meu stomac. Eram pe stradă cu acea doză. Mă plimbam şi savuram licoarea din ea. În momentul în care s-a golit am considerat că era de bun simţ să o arunc la coş. Care coş? Merg eu cât merg, arunc priviri în stânga şi în dreapta, în faţă şi chiar înapoi în speranţa că voi depista un coş de gunoi unde să-mi arunc doza. Găsesc unul abia după vreo 200 de metri. Dacă nu, şi mai mulţi metri. Nu că mă laud eu pentru gestul făcut, dar ca pură curiozitate statistică, oare câţi români ar fi făcut acest gest? Să umble cu un gunoi până la găsirea unui coş?

În plus, în spatele meu a fost în tot acest timp, cred, sau pentru doar câţiva metri, habar n-am, un preot. Probabil a urmărit ceea ce voi face cu doza, dacă o arunc sau nu la un coş. De nu o aruncam sigur îmi ţinea morală şi avea dreptatea de partea lui, dar pentru că am aruncat-o, se apropie serios de mine, pune mână pe un umăr din cei doi pe care-i am şi-mi zice: “Felicitări pentru gestul făcut! Puţini tineri ar fi aruncat doza la coş!” M-a lăsat aşa un pic perplex şi-am realizat în acel moment că în România civilizaţia tre să plece de jos, şi abia apoi primarul, firma de salubrizare să cureţe oraşul. Că-i practic imposibil să stea cineva în urma fiecărui cetăţean nesimţit şi să ridice gunoiul.

Aseară, un prieten ce stă mai mult pe la italieni povesteşte cum îi e ruşine să arunce şi un chiştoc de ţigară pe stradă. Îi e mai mult ruşine de lumea de acolo ce nu ar face acest din repsect pentru imaginea localităţii în care trăiesc, decât de frica de a primi o amendă de vreo 200 de euro. În Spania primeşti 250 pentru un şerveţel sau ambalaj aruncat la întâmplare. Însă, aici, în România, spune omul că nu are nici o stânjeneală în arunca unde apucă filtrul de la ţigară. Dacă cetăţeanul nu reacţionează în niciun mod, e aproape normal să te comporţi după cum societatea o permite. Nu mai zic că şi oamenii legii o permite. Deci, de ce şi pentru ce să ai ruşine într-o ţară unde nimic nu-i cu respect şi bun-simţ?

Întrebat de mine de ce nu procedează şi la noi la  fel, să arunce la coş rămăşiţa ţigării, românul dă explicaţia de mai sus: nu simte ruşine faţă de gestul făcut şi nici frică de a primi vreo amendă. Practic, aici ţine de bunul-simţ, care-i lipseşte în acest caz.

Aşadar, ruşinea se obţine prin frică în primul rând. Şi străinul arunca odată ţigara şi ambalajul pe jos, dar frica de a primi o amendă severă i-a făcut să considere coşul ca un instrument de importanţă maximă. Iar acum e ceva normal să umplii coşul cu gunoi şi e total anormal şi nesimţit să contaminezi iarba verde cu filtrul ţigării.

E timpul să ne fie frică de lege. Dar are cineva urechi să audă şi să pună legea în aplicare?

Îmi povesteau ai mei, dar am şi citit sau vizionat pe la tv, ceea ce se întâmpla în oraşele unde urma să se deplaseze dragul nostru fost tovarăş, Nicolae Ceauşescu. Se asfaltau drumuri, se curăţau oraşele de tot jegul ce era, se puneau şi fructe în copacii neroditori numai să pară că totul prosperă în ţară. Şi Ceauşescu era mândru de cum vedea el ţara, curată, prosperă şi fericire extremă pe feţele românilor morţi de foame în realitate.

Ieri ajung la ţară. Se repară asfaltul stricat, 7 oameni în jurul a unei maşini, unul dormea cu capul pe colan, unu stropea asfaltul cu vospea, altul împrăştia bitum cu lopata şi un al treilea compacta minunata realizare meşterească a colegilor săi. Asfaltul curat. De când s-a început construcţia digului asfaltul nu a mai fost niciodată curat. Acum, minune! – asfaltul tocmai a fost spălat, da’ spălat bine. Şi surprizele continuă. Şnaţurile au fost din nou săpate, adâncite, nivelate. Mi-am zis că s-au pus pe reparat ceea ce s-a stricat în timpul construcţiei digului din prorpie iniţiativă şi fără un scop anume şi ascuns cetăţeanului.

Numai că… toate acestea se fac pentru că Băse şi-a anunţat din nou venirea în Rotunda. E a patra sau a cincea oară când vine p’aci, trebuiau să facă o figură frumoasă faţă de actualul tovarăş suprem al ţării. Şi au făcut exact ca în comunism. Îngrăşând porcul în ajun şi făcând mireasa frumoasă.

Iote aşa închei articolul şi merg pe banca de lângă gard. Nu tre să-l aştept cu zâmbetul pe buze domn preşedinte?