Scrieri de om

De când mă ştiu, da’ conform unor studii, chiar de mai înainte de a mă cunoaşte pe mine însumi, m-am frizat la un singur frizer. Cu mici excepţii, când ba unu, ba altu’ au făcut experimente pe al meu cap.

Mă cunoaşte omul de mic, stăm la taclale, de obicei politică, şi da, omul a fost cu Băse dar de când cu 25% s-a lăsat şi el de iubirea pătimaşă. Mai mare dragul să merg să mă frizez la om ţinând seama şi de costul unei ture de scurtat firele de păr, între 5 şi 7 lei. Nu cred că a cerut vreodată peste suma standard.

Dar cum părul a crescut şi de Paşte nu am reuşit să mă instalez pe scaunul omului pentru a mă face frumos, azi am decis că e cazul să stric o tradiţie veche de vreo 22 de ani şi să merg la o frizerie din Iaşi. Şi m-am oprit la prima ce mi-a ieşit în cale. Mă aşteptam la o primire regească, doar calc pentru prima dată pragul frizeriei. Nu. Dau bună ziua, nu răspunde nimeni! Spun că vreau să mă tund şi eu, mă trimite pe-un scaun să aştept.

Şi aştept. Vreo juma de oră. Timp în care două dudui fac schimb de tură. Şi un bărbat eliberează locul pentru altă duduie. Se eliberează un scaun. Deci, veni rândul meu. Duduia ce trebuia să mă frizeze pleacă în vestiarul lor. Ceva mi se părea dubios. Mai arunca din când în când câte un ochi. Ce dracu’, nene! Ce aşteaptă? Ce vrea? Oare tre să merg eu să-i zic că am nevoie de ea? Dar nu!

Intră pe uşă un nene tânăr, îmbrăcat la  4 ace. Din vestiar ţâşneşte cucoana ce trebuia să mă tundă pe mine. Când colo ce să vezi? Îl pune pe tânăr rapid pe scaun şi începe operaţiunea de înfrumuseţare, deşi rândul era al meu. Am zâmbit amar şi pentru o clipă am dat să mă ridic şi să plec. Dar simţeam că pierdusem degeaba o juma de oră din viaţă.

După o vreme se eliberează alt scaun, la altă duduie. Chiar lângă uşă. V-am zis, se făcuse schimbul de tură, dar duduiele vechi încă nu plecase. Ba din contra, două dintre ele se aşază în faţa uşii lăudându-se cu pregătirile de Paşte. La un moment dat se opreşte un nene mai năcăjât el după aspect. Întreabă cât e tunsul, iar una din dudui spune într-un sictir desăvârşit: “20 de lei!”

Omul se miră, spune că e scump şi pleacă. La care frizeriţa, de o vârstă respectabilă, continuă: “Aşa, nu vă tundeţi, staţi cu părul ăsta până la Crăciun că doar vine iarna.” Datorită glumelor de prost gust, s-a pierdut un client. Duduia continuă pe un ton mai scăzut: “Aşa sunt ţăranii ăştia, cred că totul e gratis!”  Eu, având uneori scăpări verbale, zic: “Aşa vă pierdeţi clienţii, mie mi se i-a locul la rând, altul e luat la mişto”. Frizeriţa ce se ocupă de al meu nou “look” dă din umeri a neputinţă şi din cap, acceptând vorbele mele.

După cum spuneam într-un articol mai vechi, cu cât reuşeşti să mulţumeşti mai mulţi clienţi, cu cât reuşeşti să-ţi faci alţii noi, pentru companie va fi bine, profitul poate fi considerabil şi şansele tale de a nu fi concediat sunt mult mai crescute. Dar când tu, ca angajat, ţii 10 minute un scaun liber la frizerie doar pentru a aştepta pe o cunoştinţă, sau când alt angajat ia în derâdere un posibil client, să nu urlaţi la Băsescu că nu face nimic pentru ţară! Pentru mulţi, nici nu se merită!