Nu ştiu cum e la oraş, nu am stat niciodată la bârfă cu cineva crescut într-o urbă ca să aflu care e ritualul după care se decid care să fie contribuţia unuia sau a unei familii la o nuntă, dar la ţară ştiu sigur că există o mare problemă când se apropie ziua în care, pe lângă distracţia celebrării căsătoriei celor doi, vine şi momentul în care scosul banilor din buzunar e inevitabil.

“Cat dau la nunta?” E intrebarea pe buzele omului. Pentru a avea răspuns la această întrebare omul de la ţară sună un prieten ce merge mai des la nunţi, ăla îi dă un preţ. Sună mama, e om mai în vârstă, ar trebui să ştie care-i sistemul de dat cu banul la o nuntă. Lămurit şi nu prea, mai apelează la un “dascăl”, căci am uitat cum îi zice celui de descântă mirii înainte de a porni spre biserică. Ăla îl lămureşte definitiv, sau nu, venind şi cu nişte idei de cadouri ca să fie treaba-treabă.

Omul nu e lămurit, dar a venit ziua nunţii. Cadou nu a luat, dar în buzunar strecoară cel puţin 200 de lei în plus faţă de media aritmetică ce i-a dat ca rezultat după ce a aflat diferite sume, şi bineîneţeles că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la nuntă şi banul în plus niciodată nu va fi în plus. Nuntaşii cu stare ridică deseori preţul. Ntz! Ntz!

Dacă doi părinţi tre să meargă la o nuntă, e pe principiu: “ei au venit la nunta lu’ fi-miu?” Dacă nu, sistemul se închide, dă ca rezultat mulţimea vidă şi se clasează cazul. Foarte simplu!

 Foto