Nu-s adeptul cumpărăturilor. Merg pe sistemul “ce-am zis de acasă că voi cumpăra, aia cumpăr”. Plus o bere. Uneori mă mai arunc şi spre o pungă de barabule uscate şi cancerigene.

Apoi, la casă, recunosc cinstit, mă orientez deseori casa după aspectul şi asemănarea celei ce urmează a-mi lua banii din portofel. Ştiţi voi, păr mai blond, anii cât mai aproape de 20, dacă se poate şi cu zâmbetul pe buze. Ce-i frumos şi cumpărătorului îi place. Mie.

Numai că în Podu Roş există un supermarket ce nu mă atrage de niciun fel, dar cum e singurul de unde mă pot alimenta cu pâinea cea de toate zilele şi cu bidonul de apă de 5 litri, nevoile cotidiene mă introduc forţat în interiorul magazinului şi apoi la casa de marcat. Aici nu pot alege după preferinţele proprii. Toate-s trecute de 35 de ani şi-s alese nu pentru aspectul fizic, nici după modul în care ştiu să relaţioneze cu un client. Or fi fost pe pile angajate, n-am de unde a şti.

Bre, dar există una pe care o evit absolut de fiecare dată! Dacă celelaltele îţi mai zic “o zi bună!”, îţi mai răspund la “mulţumesc”, fiinţa asta nu. De fiecare dată ori mănâncă ceva, ori bea cafea, ori are ceva de vorbit cu o colegă cât să mai te evite 10 secunde. În plus, îţi aruncă produsele ca pe nişte cârpe gata de reciclat, îţi pune restul într-un loc şi bonul de fiecare dată ţi-l aruncă, fără să se uite, printre produse. Bine, cu mine nu mai procedează în acest mod din simplu motiv că nu mai calc nidicodată la casa unde stă ea cocoţată ca o fanfaroancă de parcă ar fi viitorul preşedinte comunist al Chinei.

Şi uite aşa am ajuns să detest un magazin de la care sunt nevoit să cumpăr aproape zilnic. Dacă nu doresc a aştepta o oră un tramvai să mă ducă pân’ la Carrefour să-mi iau pâinea.

Voi aveţi locuri pe care le frecventaţi des doar pentru că nevoia vă obligă?

imagine

Nu mai avem timp. Pe mine, sincer, mă cam sperie ideea de capitalism nociv. Acel capitalism în care cariera profesională nu numai că îmi va ocupa tot timpul, nu numai că mă va face să visez şi noaptea, în cel mai adânc somn, soluţii pentru compania la care lucrez, sau chiar mă voi trezi la 5 dimineaţa să trec pe hârtie un plan salvator pentru companie. Mă sperie poate e mult spus, dar mă pune pe gânduri. Oare o să ajung să uit de toţi şi toate? Oare o să-i spun unui preten că o să-l sun eu, căci în acel moment nu am timp pentru că lucrez DUPĂ program că face bine la firmă? Şi uit să-l sun.

Eu sper să rămân om, sper să nu-mi dau toate minutele dintr-o zi pentru o companie pentru care nu ştiu dacă valorez ceva. Ideea că dacă eşti profesionist şi foarte bun, contezi pentru firmă, nu  o iau în considerare. Sunt cazuri destule în care poate cel mai bun om din firmă a fost înlăturat. Poate că nu voi intra în vârtejul capitalist cu totul, poate nu voi fi cel care va zice că nu fac copii nici la 35 de ani pentru că NU AM TIMP să-l cresc. Italienii şi spaniolii sunt “aşi” în domeniul ăsta.

Poate că nu voi deveni un spiriduş ce rarîşi aduce aminte  că un suflet de copchil îl aşteaptă acasă, sau aşteaptă un telefon cât să-mi audă glasul. (more…)

După cum v-am zis în relatarea de ieri , o şi început ultimul meu semestru de student eminent al FEAA. Eminent în cel mai ironic mod posibil spus.

Şi m-am dus de dimineaţă. Mai pe la 9 şi-un sfert m-am înarmat cu un caiet şi-am aşteptat până la fără un sfert ca să reuşesc să urc şi eu într-un autobuz. Bineîneţeles, extrem de plin. Am întârziat, dar cum norocul ţine cu cei buni, profa a întârziat şi mai mult. Nu-i bai, la primul seminar nu se discută ideologii şi dogme revoluţionare.

Ţinut juma’ de oră. Mers acasă. Următorul seminar era peste 3 ore. Plecat din nou la facultate. Urcat în al patrulea autobuz, plin şi ăsta în draci! Ajung aproape de facultate. Dau peste un coleg de serie. Coleg ce mă anunţă că grupa noastră nu face seminarul. În şcoala generală dacă auzeam că nu se face o oră eram în delir. Urlam, săream în sus de fericire! În liceu, cam în acelaşi mod, doar că nu mai urlam, nu mai săream în sus, ci fugeam direct pe terenul de sport. Fotbalul, e a mea viaţa, ar spune unii.

Ieri? “Draci, cum pierd eu timpul pe drum!” M-am prostit. Aşa-i?

Nu, nu-i vai di mini. Îi vai di românul ipocrit ce se mulează imediat şi o face pe suferindul. Să vă povestesc.

Începu şi ultimul semestru din viaţa mea de student. Aşa că fu nevoie să urc din nou într-un autobuz mult prea plin deşi lăsasem să treacă vreo 3 a doua oară pe ziua de azi. Mă urcai într-unu. Sună un telefon pe melodia asta. Un cântec foarte frumos, mă aşteptam ca şi posesorul telefonului să fie om în toată firea. Şi era o persoană undeva la peste 40 de ani.

Răspunde. Colega de serviciu la telefon. Mi-am dat seama după întrebarea adresată: “Cum nu ajungi azi la muncă?” Din acest moment a început calvarul pentru posesoarea di telefon cu dânsul la ureche. “Vai di mini! Da’ cum di s-o întâmplat?” Şi trec câteva secunde… “Vai di mini! Vai di mini! Da’ ave şeva? Era bolnav?” Trec puţine secunde, observă că nu a aflat ce-şi dorea: “Da’ chiar nica nu ave? Îl ştieţâ om sănătos?” Şi trec din nou câteva secunde: “Vai di mini! Da’ măcar era şineva lângâ dânsu’?” Şi încă 10 secunde şi din nou: “Vai di mini! Şâ era sângurul frati a tău?” Şi trec din nou câteva secunde: “Vai di mini! Vai di mini!  Şâ ave casa lui?” Din nou acele câteva secunde. “Vai di mini! Şâ când îl îngroapâ?” Iar trec câteva secunde: “Vai di mini! Ari ochii ca şâ cum ar plânji?” Două secunde, garantat nu mai mult: “Vai di mini! Ăsta sigur îi un sămn din cer!” Secundele şi din nou: “Vai di mini! Ti sâmt tari afectată. Ie şâ be un ceai de muşeţel tu să nu ţâ sâ facă rău. Vai di mini!” Trebuia să-i dea şi un sfat de specialist pe sistemul Monica Tatoiu poate fi oricine.

Un sfert de oră a vorbit la telefon. Nu i-a zis femeii condoleanţe, nu s-a rugat la cel de sus să-l ierte pe păcătos, nu i-a “urat” a-i fi ţărâna uşoară, n-a zis măcar o dată că-i pare rău să afle o asemenea veste. A întrebat doar cancanisme fără sens. Fiinţă curioasă din fire, nicidecum urmă de suferinţă în al ei suflet.

Când să mă apropii de staţia de la facultate, mai pe la BCU, convorbirea e încheiată sec. Sună imediat  o altă persoană şi începe convorbirea exactamente aşa: “Tu ştii cini o murit?”

În aceste momente parcă mi-s fericit că nu-s şofer. Nu departe de aseară am dat peste două cazuri de ceartă între doi posesori de maşini ce şi-au luat locurile de parcare. Înjurături ca la Iaşi poa’ în crâşma din sat am mai auzit. Probabil aceeaşi şoferi fac parte din grupul celor care acum ceva luni înjurau statul că-i obligă să-şi facă schimbul de anvelope, şi mai apoi, chiar să-i blesteme pe cei care au dat legea pentru că era ianuarie şi fulg de nea nu se abătuse asupra multor zone din România.

Între timp, peste a nostră dragă ţară, a năvălit gerul, au năvălit şi nămenţii şi acum tăt şoferul se crede inspirat şi se felicită pentru alegerea de-aş monta minunatele anvelope iarna aceasta. Nu mai e statul cel care a atras atenţia, nu se mai ţine cont de legea ce li se părea atât de nepotrivită. O lege ce-i punea să mai scoată din buzunar încă nişte milioane dintr-un salariu şi aşa mic. În momentele astea tăt şoferul înjură statul pentru că nu face faţă zăpezilor de 5 metri. Bineînţeles, statul e de vină pentru orice nenorocire.

No, pentru că iarna nu-i interminabilă, deja afară sunt ceva grade cu plus, poate doar unul singur, zăpada încă persistă pe trotuarele Iaşului (un adevărat test fizic şi rundă de echilibristică e să mergi pe trotuarele din Iaşi zilele astea), dar şoferul enervat de sistem, dar bucuros că a apelat la “sfatul” legii, fără a recunoaşte acum, va trebui să mai apeleze la o mişcare. Să-şi monteze anvelope vara aceasta, normal.

Staţi liniştiţi, nu mai înjuraţi pe nimeni, le aveţi pe cele din sezonul trecut.